Nici nu știu de ce mă mai mir...

    Nici nu știu de ce îți mai scriu, dacă tu nu-mi răspunzi...  Îți povestesc toate întâmplările mele, cu gândul că poate le dai o șansă și le citești... Poate îți fur un zâmbet, unul adevărat, nu scos pe jumătate cu forța din curtoazia de a nu părea nesimțită.
   Cât despre a te vedea, nici măcar nu mă mai gândesc la așa ceva, fiindcă tu mi-ai dat cancel la toate invitațiile făcute de mine, încât am renunțat la ideea de a te mai vedea și nici măcar nu mă mai mir de toate astea...
   Iar când mi-ai zis că vrei să ne vedem, nici măcar nu am putut să cred așa ceva, mă gândeam că ai greșit destinatarul. Fiindcă eram deja așa de învățat cu replicile tale negative, încât nici nu mi-am putut imagina că tu chiar vrei să mă vezi. Și bine am făcut, fiindcă tot ce vroiai tu era ca cineva să te asculte și să-ți ridice moralul, spunându-ți lucruri frumoase, care să te facă să zâmbești.
   Și toate astea nici măcar nu îți ridică vreun semn de întrebare, de ce de fiecare dată când tu îmi scrii, eu îți răspund și încerc să fiu acolo pentru tine. Nici nu știu de ce mă mai mir ...
  Și totuși mă mir de câteva lucruri... Mă mir că încă mai am răbdarea să îți răspund la mesaje, mă mir că încă mai am puterea să te ridic și să te scutur de fiecare dată și să te fac să zâmbești fără să primesc un mersi înapoi, mă mir că încă mai cred în poveștile tale cu care încerci să te eschivezi de adevăr, mă mir că încă mai am atâta speranță că poate într-o bună zi o să-ți dai seama cât de mult însemni pentru mine, însă până când.... nici eu nu știu.